Unde ne-a adus falsitatea?

    Suntem oameni, zilnic ne învârtim printre oameni. Şi zilnic vedem falsitatea din jurul nostru. Unde mulţi se ascund după deget, având impresia că nu îi vede nimeni. Totuşi avem darul de a vedea mai mult decât trupul unui om. Putem vedea în sufletul lui şi ce gândeşte un om. Trebuie doar să ne fixăm privirea pe el.

  Am învăţat multe despre oameni de alungul anilor, sunt atât de grăbiţi în goana lor după succes încât nici nu îşi dau seama câte răni cauzează celor care ţin la ei cu adăvarat. 

Se crede ca un nou prieten tot timpul e bine venit insa ar trebui sa fim atenti la astfel de persoane, e bine sa cascam bine ochii inainte sa ii acordam incredere unei astfel de fiinte care se aproprie  de tine avand un motiv. Pot afirma ca sunt dezgustata de falsitatea care ne inconjoara si care am observat-o in ultimele luni. NU conteaza situatia, faptele, decizile, statutul social sau cauzele, cert este ca oamenii falsi exista iar numarul lor continua sa creasca.

      Totusi nu sunt suparata pe nimeni, nu urăsc pe nimeni. Prefer să mă concentrez atenţia  asupra lucrurilor frumoase din viaţa mea. Însă, nu pot rămâne indiferentă la falsitatea care mă înconjoară zi de zi.

    Poate nu cunoaştem adevărul din noi, neavând răspunsuri, încercam să ne definim pe noi. Uneori această definiţie nu este întocmai bună, altfel se poate crea falsitatea. Alţii şi-o creează singuri cu diferite scopuri de a profita. Ne minţim unii pe alţii, fără să ne dă seama că de fapt ne minţim singuri, trăind într-o lume "fictivă".

     Observam pe zi ce trece ca oamenii se vind pe bani, pe prosperitate, pe atentie, iar in lumea cibernetica pe un "like" care cred ei ca le va aduce populariatea peste noapte. Ma uit si  observ ca de cele mai multe ori pipitaielile si vulgaritatiile iau amploare in  elita lumii, se mascheaza in fete dulci, pudrate, tocuri inalte, asa zisa clasa si prieteni multi. 

Traim intr-o lume in care  ca persoana te definesti dupa numarul de like-uri si urmaritori de pe pagina de facebook; uitam de caracterul unui om, calcam peste  orgoloiul barbatiilor si demnitatea femeilor. Distrugem copilarii prin opulenta, maturizam sever fiinta coplilaroasa prin remarci dure si anturaje denaturate. Dorim din rasputeri sa ne afirmam intr-o lume creata de om spre distrugerea lui, ne numim neutri si diferiti de ceilalti dar urmarim aceleasi standarde de dezvoltare psihica. Suntem redusi emotional, confundam bunele maniere cu flirtul si bunul simt cu fatarnicia. Spulberam orice emotie, iubire si sentimente de dragul oamenilor populari, de dragul unu gram de atentie.

Incet, incent  ne pierdem ca persoane!!

Cand ar trebui luate decizile importante?

De ce nu am curajul sa-l intreb daca simte acelasi lucru? De ce mi-e teama de reactia lui? E inexplicabil cum imi pierd cumpatul cand nu e atent la mine, e inexplicabil cat de mult ma bucur cand imi acorda atentia absoluta, il doresc doar pentru mine, neimpartit, total al meu nu cochetand cu altii, sau altele care sunt singure si care imi dau dureri de cap.
Sunt asa zisele "prietene" ale lui care ii dau tarcoale, avand ca scop "doar initierea lui in lumea iubirii" spun ele, total fatarnice, total perfide avand  un comportamnt nu prea de domnsoare dar care sunt in fruntea elitei celor cu "relatii". Acestea sunt micile mele inamice, care ma distanteaza putin de el. Dar oare ele sa fie problema?
Ma mustra constiinta si ma toaca cu grija sentimentul ca l-as putea pierde ca prieten, de fapt mai mult ca amic. Mi-e teama ca el sa nu fie ca ceilalti, sa nu distruga piedestalul pe care l-am asezat, il gasesc perfect si nu stiu daca asta se datoreaza indragostelii sau adevarului. Ma urasc pe mine ca am ajuns sa plac, sa tin la o persoana, ba mai mult sa iubesc o persoana atat de narcisista ca el care iubeste sa faca acele "selfie pictures", un baiat care si-a facut prieteni pe baza a ceea ce au parintii lui nu el, acel baiat care se declara a fi un admirator al frumosului dar are acele gusturi de "gipsy". Am vazut ceva il el dar de care mi-e frica sa ma apropriu; este cam dificil cum un baiat ca el sa fie cu o fata cuminte ca mine( vorbind in numele tuturor fetelor).
De ce noi fetele dorim ca baiatul sa faca primul pas iar apoi ne trezim ca tot noi suntem acelea care il facem? Si ne aflam  in fata faptelor comise, creeand o o relatie mizera. Avem capacitatea sa subjugam orice carne imperfecta mai ales a fiintei masculine, avem capacitatea sa mentinem o relatie saptamani, luni, ani, decenii. Suntem cele care ne indragostim din prima dar care ajungem sa iubim ultimele sau deloc. Ii facem pe EI sa ne iubeasca mai mult decat o facem noi, ajungem sa demonstram ca suntem cele mai sinistre si de neinteles fiinte din univers. Reusim sa schimbam totul, chiar viata unui om ,cu un sarut.
Voi reusi si eu sa imi infrang temerile si sa ii spun ceea ce simt?? Ajungem sa dam lectii de viata fericita neavand una, incercam sa dam sfaturi pertinente despre iubire neimpartasind acest sentiment cu nimeni, visam la  vieti reusite dar nu facem eforturi, dorim sa luam decizii corecte dar nu ne gandim la consecinte.......insa undele decizii care au legatura cu viitorul si fericirea ar trebui luate acum, in prezent, cand timpul stagneaza!