Când tot ce ţi-a oferit viaţa ai trăit până la paroxism, până la suprema încordare, ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimc fiindcă nu mai ai ce. Chiar dacă n-ai străbătut în toate direcţiile acestei trăiri este suficient să le fi dus la limită pe principalele. Şi când simţi că mori de singurătate, de disperare sau de iubire, celelalte împlinesc acest cortegiu infinit dureros. Sentimentul că nu mai poţi trăi după astfel de vârtejuri rezultă şi din faptul unei consumări pe un plan interior. Flăcările vieţii ard într-un cuptor închis de unde căldura nu poate ieşi. Si tu ramai perfida de raceala oamenilor. Si te intrebi daca parerea oamenilor conteaza ori parerea ta conteaza. Duci in tine un razboi intre ratiune si simtire si parca carnea pacatoasa si tot ce e palpabil e mai de pret decat orice simtamant, mai logic, mai intens. Si-alegi sa te avanti in lucruri necunoscute,neexplorate, bantuite de infinituri de banalitati. Tu crezi ca ce e simplu nu e deajuns, crezi ca ce e complicat ajuta, te defineste, te apreciaza, te face cunoscut. Traiesti tineretea ca un batran, inchis in sine din cauza asa zisilor prieteni, traiesti asa deoarece asa te-ai conceput, ca nu poti mai mult,sau mai putin, stagnezi in timp, in reactie, in sentiment. Traiesti lucruri banale deoarece esti prea comod sa investesti in tine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu